Modificarea şi adaptarea inconştientă a realităţii trăite de un individ, în funcţie de mecanismele sale de apărare psihică şi de ceea ce el nu poate accepta la sine şi la mediul din care face parte - O analiză psihologică explicativă

1. Introducere 

Ce înţelegem prin „modificarea inconştientă a realităţii”?

Persoanele nu percep lumea ca atare, „nefiltrată”: experienţa subiectivă este construită activ. Ceea ce numim „realitate trăită” e rezultatul unui proces complex în care percepţia senzorială, memoria, emoţiile, motivele şi structurile cognitive interacţionează. Când anumite aspecte ale realităţii interne (impulsuri, trăiri, dorinţe) sau ale realităţii externe (evenimente, gesturi ale celorlalţi) sunt intolerabile pentru sine, sistemul psihic apelează la mecanisme de apărare (în principal inconştiente) care modifică, atenuează sau reconstruiesc realitatea percepută ca strategie de protecţie.

2. De ce are loc această modificare? (funcţie adaptativă iniţială)

Mecanismele de apărare au rolul de a reduce anxietatea, de a păstra coerenţa identitară şi de a menţine funcţionarea psihică în faţa conflictelor interne sau a traumelor. Ele nu sunt „eroare” din start: apar ca răspuns adaptativ la suprasolicitare emoţională. Problema apare când aceste mecanisme devin rigide, excesive sau cronice - atunci realitatea trăită devine distorsionată într-un mod care afectează relaţiile, deciziile şi sănătatea mintală.

3. Mecanisme-cheie şi cum modifică ele realitatea trăită

Refularea (reprimarea)

Ce face: împinge conţinuturi (amintiri, dorinţe, emoţii) în inconştient.

Efect asupra realităţii trăite: persoana nu „vede” legătura între simptome şi evenimente; memoria poate fi fragmentată; anxietatea se manifestă somatic sau prin comportamente repetitive fără o conştientizare a cauzei.

Negarea

Ce face: respinge existenţa unei realităţi dureroase (ex.: boală, abuz, pierdere).

Efect: lumea rămâne „normală” în povestea subiectului; semnele evidente pot fi ignorate - risc pentru sănătate şi relaţii.

Proiecţia

Ce face: atribuie altora propriile sentimente, impulsuri sau calităţi inacceptabile.

Efect: realitatea interpersonală devine una de ostilitate sau persecuţie — persoana „vede” ostilitate în alţii când de fapt e vorba de propria furie/frica.

Raţionalizarea

Ce face: generează explicaţii plauzibile pentru comportamente inacceptabile.

Efect: realitatea internă e reînchipuită ca logică; responsabilitatea se diminuează, iar schimbarea e blocată.

Intelectualizarea

Ce face: transformă emoţiile în concepte sau teorii, distanţându-se afectiv.

Efect: evenimentul dureros e „cunoscut” dar nevăzut afectiv; dificultatea este minimalizată la nivel emoţional.

Splitting (divizare)

Ce face: împarte oameni/experienţe în „buni” sau „răi”.

Efect: relaţii instabile; realitatea complexă e redusă la extreme simple.

Disocierea

Ce face: separă experienţa conştientă sau memoria (fală între conţinut şi conştienţă).

Efect: amintiri incoerente, „goluri” în viaţa subiectivă; realitatea se simte fragmentată sau ireală.

Minimization / intelectual denial

Ce face: minimizează importanţa unui eveniment (ex.: „nu e mare lucru”).

Efect: subapreciere a riscurilor şi a impactului emoţional; afectarea procesului de vindecare.

4. Mecanisme cognitive asociate (motivated cognition)

Pe lângă mecanisme psihodinamice, există procese cognitive care contribuie la adaptarea inconştientă a realităţii:

Atenţia selectivă: se amplifică info care confirmă nevoile/credinţele, se ignoră contraexemple.

Memoria reconsolidată: amintirile se re-scriu la reamintire, adaptându-se la narativul prezent.

Rationalizing / motivated reasoning: raţionamente îndreptate spre justificarea dorinţelor sau evitarea disonanţei cognitive.

Biasuri de confirmare şi auto-pretindere morală: filtrează realitatea pentru a susţine imaginea de sine.

Toate acestea produc o „realitate narativă” coerentă pentru persoană, dar adesea distorsionată faţă de fapte obiective.

5. Ce nu poate accepta persoana - sursa distorsiunilor

Adesea, conţinuturile inaccesibile includ:

Impulsuri considerate inacceptabile (ex.: agresivitate, dorinţă sexuală nepotrivită).

Vulnerabilitate (teama de dependenţă, ruşine legată de eşec sau origine).

Traume sau abuzuri (amintiri prea dureroase pentru a fi integrate).

Consecinţe sociale (pierdere de statut, respingere) sau aspecte ale mediului care contrazic autoimaginii (ex.: mediul familial abuziv vs. „familie ideală”).

Când aceste teme rămân nereprezentate conştient, psihicul caută strategii pentru a le neutraliza > prin reinterpretare, negare sau externalizare.

6. Exemple clinice (forme de manifestare în viaţa cotidiană)

Vigneta 1 - Maria, 38 ani, femeia care minimiza abuzul

Maria, crescută într-o familie cu violenţă psihologică, povesteşte relaţii „problemă” repetate, dar spune: „eu am avut noroc, nu e chiar atât de rău în comparație cu altele”. Negarea şi minimizarea îi permit să-şi păstreze imaginea de fiică iubitoare iar în realitate continuă să accepte tratamente degradante. Terapia o ajută să confrunte treptat frica de revoltă, pierdere și acceptare.

Vigneta 2 - Alex, 29 ani, profesie cu mantie de competenţă

Alex reacţionează cu furie când i se prezintă greşeli la proiecte și când simte că este făcut vinovat.  Vinovăție pe care o proiectează însă inconștient pe colegi („ei nu mă susţin, sunt singur”). Proiecţia şi raţionalizarea îl împiedică să-şi vadă anxietatea de performanţă şi teama de a fi incompetent. În terapie, învață  și experimentează noi forme de reacție și exprimare comportamentala la feedback,  cât și tehnici de restructurare cognitivă care îl vor ajuta sa dezamorseze aceste distorsiunile perceptive.

7. Consecinţe psihosociale ale modificării inconştiente a realităţii

> Relaţii interpersonale deteriorate: neînţelegeri, conflicte, violenţă narativă (persoana crede că e persecutată).

> Blocaje în schimbare: lipsa insight-ului opreşte terapia şi responsabilitatea.

> Sănătate fizică compromisă: negarea simptomelor medicale, somatizări.

> Legitimizarea traumei: discursuri narative autoadresate (justificatoare) care menţin victimizarea sau rolurile disfuncţionale.

> Identitate rigidă: auto-definiţii limitative (ex.: „sunt nepriceput/neurastenic/nebun”) care amplifică comportamentele autoîmplinitoare.

8. Abordări terapeutice - cum intervenim eficient

8.1. Psihoterapii orientate spre insight

- Psihoterapie psihodinamică/psihanalitică: explorează conflictele inconştiente şi mecanismele defensive, urmăreşte elaborarea (making conscious) a conţinuturilor reprimate.

- Terapia bazată pe mentalizare (MBT): dezvoltă capacitatea de a reflecta asupra propriilor stări mentale cât şi ale celorlalţi - reduce proiecţia şi interpretările eronate.

- Terapia schemelor: vizează schimbarea structurilor profunde care menţin distorsiunile (scheme cognitive sau emoționale dezadaptative).

8.2. Intervenţii cognitive-comportamentale (inclusiv REBT)

- Restructurare cognitivă: evidenţierea distorsiunilor şi testarea lor prin experimente comportamentale.

- Jurnale de gânduri / evidenţe obiective: confruntă narativul distorsionat cu date verificabile.

- Behavioural experiments: testează predicţii bazate pe credinţe defensive (ex.: „dacă spun nu, voi fi abandonat” - testare pas cu pas).

- Tehnici de expunere şi reconsolidare: pentru amintiri traumatice; includ EMDR, imagistică rescripting.

8.3. Intervenţii de acceptare şi mindfulness (ACT)

- Înțelegere și acceptare a stărilor interne fără judecată; separarea între gând/emoţie şi comportament.

- Defuzionare cognitivă: reduce puterea gândurilor care susţin mecanisme defensive.

8.4. Strategii practice în terapie

- Pacing & containment: nu forțează accesul la conţinuturi traumatice ci dezvoltă reziliența și noi mecanisme de coping pe baza capacității emoționale și a resurselor existente.

- Psychoeducation/psihoeducație: explică funcţia mecanismelor de apărare pentru a reduce ruşinea.

- Lucru pe relaţie terapeutică (reparativ): oferă experienţe interpersonale alternative care contrazic discursurile narative proiective.

- Imagierie dirijată: utilă în integrarea părţilor disociate şi schimbarea povestirii interne.

9. Tehnici şi exerciţii practice pe care le poate folosi pacientul cât si terapeutul

1. Foaia de verificare a realităţii (Daily Reality Check): înregistrare timp de 7 zile a evenimentului, a emoţiei, a gândului imediat şi a dovezilor obiective pentru/contra gândului.

2. Experiment comportamental planificat: selectează o credinţă defensivă şi formulează o predicţie clară; decide un mic experiment pentru a testa predicţia; evaluează rezultatul

3. Scrisoare nerostită (safe expression): scrie o scrisoare adresată unei persoane sau „părţii” din sine pe care o reprimi - nu trebuie trimisă - scopul este externalizarea emoțională.

4. Imagery rescripting: evocă imaginea traumatică în terapie şi re-scrie finalul din poziţia adultă, protejând copilul intern.

5. Exerciţiu de mentalizare în cuplu: fiecare partener îşi exprimă trăirea, celălalt reformulează ce a auzit (nu judecă) - scopul este de a reduce proiecţiile.

10. Elemente utile de evaluare clinică 

- Investigaţi gradul de conştientizare (insight): pacientul recunoaşte mecanismele sau nu?

- Evaluaţi rigiditatea defensivei: cât de automate şi pervazive sunt gândurile și reacțiile?

- Căutaţi semne de disociere: amnezia sau un alt indicator de traumă.

- Măsuraţi impactul funcţional: relaţii, muncă, sănătate.

- Istoric familial şi modele de ataşament - adesea strategiile defensive sunt preluate de la alți membri ai familiei.

11. Observaţii teoretice integrative

Realitatea psihologică e un produs adaptativ, dar nu e neutră: reflectă scopuri evolutive/funcţionale imediate (reducerea anxietăţii) dar poate sabota adaptarea pe termen lung.

Interacţiunea dintre mecanismele defensive şi procesele cognitive produce narațiuni coerente, care par a fi „reale” persoanei - de aceea confruntarea directă cu „fapte” nu e suficientă; e nevoie de lucru terapeutic pentru a reconstrui identitatea şi memoria.

Rușinea și frica de pierdere (de sine, de statut, de legături) sunt factori centrali care mențin distorsiunile - lucrul terapeutic eficient abordează  simultan pe conţinut (amintiri/credinţe) şi pe emoţie (reglare, acceptare).

12. Plan terapeutic succint (exemplu pentru 12–20 ședințe)

1. Săptămânile 1–3: stabilire alianţă terapeutică, evaluare, psihoeducație despre mecanismele de apărare; menținerea  unui jurnal.

2. Săptămânile 4–8: intervenţii CBT/experimente comportamentale pentru distorsiuni evidente; dezvoltarea mentalizării.

3. Săptămânile 9–12: lucrul pe amintiri (imagery rescripting/EMDR dacă e cazul) şi integrarea părţilor disociate.

4. Consolidare: schema work, prevenţie recidivă, plan de activare comportamentală şi exerciţii de auto-acceptare.

13. Când e necesar trimitem pacientul/clientul la alt specialist

- Prezenţa unei psihopatologii severe (psihotică) sau tendinţe suicidare necesită intervenţie imediată şi o posibilă colaborare psihiatrică. 

- Tulburare disociativă complexă sau traume grave pot necesita echipă terapeutică specializată sau multidisciplinară (terapeut trauma, EMDR acreditat, psihiatru).

14. O primă concluzie 

Modificarea şi adaptarea inconştientă a realităţii sunt fenomene universale, profund funcţionale la nivel psihic, dar cu potenţial distructiv atunci când devin rigide. Înţelegerea lor cere o abordare integrativă: recunoaşterea funcţiei defensive, evaluarea impactului şi adoptarea de intervenţii care cresc capacitatea de a tolera durerea, de a mentaliza şi de a testa realitatea prin experienţe noi. Terapia eficientă combină insight-ul cu exerciţiile practice şi o relaţie terapeutică reparativă care oferă o versiune alternativă - mai sigură şi mai realistă - a realităţii trăite.

☆ De ce creierul caută confirmare pentru ceva fals, (dar familiar) și evită realitatea care ar demonta credințele și stilul disfuncțional de gândire?

Creierul uman nu este orientat în primul rând spre adevăr, ci spre siguranță, coerență internă și conservarea identității psihologice. Din acest motiv, nu toate credințele pe care le avem sunt adevărate, dar aproape toate sunt funcționale pentru ceva din noi: pentru evitarea anxietății, menținerea stimei de sine, păstrarea legăturilor afective sau perpetuarea scenariilor internalizate din copilărie.

1. Creierul caută familiarul, nu realul (principiul economiei psihice)

Familiarul este procesat rapid, automat, cu cost energetic redus. Inconștientul operează pe baza schemelor formate timpuriu (attachment patterns, credințe centrale).

Realitatea nouă sau contradictorie necesită efort cognitiv, reevaluare emoțională și posibil rescriere a unor amintiri dureroase. Din punct de vedere neuropsihologic, acest efort este perceput ca o „amenințare” energetică și afectivă.

De aceea:

„Mai bine ceva fals, dar cunoscut, decât ceva adevărat, dar destabilizator."

2. Biasul de confirmare - mecanismul care protejează lumea internă

Biasul de confirmare nu este o eroare intelectuală, ci o strategie defensivă.

Confirmarea a ceea ce deja credem menține:

- sentimentul de control („știu cum funcționează lumea”)

- predictibilitatea („pot anticipa ce se va întâmpla”)

- stabilitatea identității („eu sunt așa, ceilalți sunt așa”)

Dacă o informație nouă contrazice aceste structuri, creierul resimte disonanță cognitivă - un disconfort intens. Automat, preferă să:

- filtreze,

- reinterpretze,

- minimalizeze,

sau să ignore informația discordantă.

Este o formă de auto-conservare psihică.

3. Realitatea dureroasă amenință imaginea de sine și atașamentele

Creierul evită adevărurile care ar:

- pune în lumină traume din trecut,

- expune rușinea,

- contrazice loialitățile de familie,

- cere schimbare sau acțiune,

- sau ar obliga persoana să își vadă vulnerabilitatea.

De exemplu:

- o persoană crescută într-o familie abuzivă ar putea prefera să creadă „așa sunt eu, mai dificil”, în loc de „am fost rănit”.

Prima variantă menține iluzia că familia a fost funcțională, a doua provoacă un cutremur identitar.

Falsul, în astfel de cazuri, protejează.

4. Credințele false sunt adesea legate de supraviețuire emoțională

În copilărie, mintea copilului nu se poate desprinde de părinți. Pentru a păstra figura de atașament într-o lumină suportabilă, copilul preferă să internalizeze vinovăția:

- „E vina mea.”

- „Eu nu sunt suficient.”

- „Dacă mă comport corect sau într-un anume fel, atunci voi fi iubit.”

Aceste concluzii sunt greșite, dar funcționale în acel context.

La maturitate devin scripturi interne, disfuncționale și dureroase - dar creierul le păstrează, pentru că sunt „hărțile” cu care a supraviețuit.

5. Creierul se teme de consecințele emoționale ale adevărului

Adevărul nu este doar informație.

Adevărul este uneori:

- doliu,

- furie,

- pierdere,

- responsabilitate,

- necesitatea de a schimba viața,

sau confruntarea cu traume neintegrate.

Creierul evită realitatea care declanșează emoții greu de reglat sau de procesat, mai ales dacă persoana nu are instrumente interne eficiente de reglare emoțională.

Astfel, evitarea realității devine strategie de reglare emoțională, nu de înțelegere (falsă).

6. Sistemul limbic vs. cortexul prefrontal - lupta dintre confort și adevăr

- Sistemul limbic (emoțional) caută siguranță și evită stresul psihic.

- Cortexul prefrontal (logic) caută adevăr, coerență și adaptare.

Când o realitate este dureroasă sau amenințătoare, sistemul limbic „închide” accesul la prelucrarea rațională:

- „Nu vreau să știu asta.”

- „Nu poate fi adevărat.”

- „Mai bine cred ce am crezut mereu.”

Astfel se instalează gândirea defensivă.

7. Identitatea și credințele centrale sunt greu de schimbat

Credințele centrale despre sine („nu merit iubire”, „nu sunt suficient”, „oamenii sunt periculoși”) sunt structuri neuronale stabilite timpuriu și repetate ani la rând.

Schimbarea lor cere:

- neuroplasticitate,

- confruntarea cu emoții dureroase,

- încercări repetate ale unor noi comportamente,

- integrarea unor amintiri traumatice.

Este un proces intens.

Creierul preferă stabilitatea, chiar dacă stabilește o realitate falsă și dureroasă.

8. „Falsul familiar” menține un sentiment predictibil fals, dar liniștitor

O realitate distorsionată, dar familiară, este mai puțin înfricoșătoare decât o realitate reală, dar necunoscută. Oamenii rămân deseori în relații, comportamente sau credințe disfuncționale nu pentru că nu văd problemele, ci pentru că alternativa ar cere:

- curaj,

- pierdere,

- schimbare,

- responsabilitate,

- ruperea unor atașamente,

sau confruntarea cu traume vechi.

Creierul protejează persoana de aceste dureri prin evitarea realității obiectiv

Concluzie finală 

Creierul preferă așadar „realitatea familiară” pentru că aceasta:

- minimizează anxietatea,

- menține identitatea,

- păstrează atașamentele,

- reduce disonanța cognitivă,

și conservă energia psihică.

Adevărul poate să elibereze, dar înainte de asta poate să rănească, să zguduie și să destabilizeze.

De aceea, psihicul alege uneori minciuni protectoare - până când devin prea costisitoare.

Bibliografie utilă:

• Beck, A. T. (1976). Cognitive therapy and the emotional disorders. International
  Universities Press.
• Beck, J. S. (2011). Cognitive behavior therapy: Basics and beyond (2nd ed.). Guilford Press.
• Bond, M. (2004). Empirical studies of defense mechanisms: Their relevance for personality and psychopathology. Journal of Personality, 72(6), 1145–1174.
• Cramer, P. (1991). The development of defense mechanisms: Theory, research, and assessment. Springer-Verlag.
• Cramer, P. (2006). Protecting the self: Defense mechanisms in action. American Psychological Association.
• Diehl, M., Semegon, A. B., & Schwarzer, R. (2014). Self-regulation and the construction of personal reality. Current Directions in Psychological Science, 23(2), 131–137.
• Ellis, A. (1994). Reason and emotion in psychotherapy (Rev. ed.). Carol Publishing.
• Fonagy, P., Gergely, G., Jurist, E. L., & Target, M. (2004). Affect regulation, mentalization, and the development of the self. Other Press.
• Freud, A. (1936). The ego and the mechanisms of defense. Hogarth Press.
• Freud, S. (1923). The ego and the id. Hogarth Press.
• Gabbard, G. O. (2014). Psychodynamic psychiatry in clinical practice (5th ed.). American Psychiatric Publishing.
• Herman, J. L. (1992). Trauma and recovery. Basic Books.
• Kahneman, D. (2011). Thinking, fast and slow. Farrar, Straus and Giroux.
• Kegan, R., & Lahey, L. L. (2009). Immunity to change: How to overcome it and unlock potential in yourself and your organization. Harvard Business Press.
• Kernberg, O. F. (1976). Object relations theory and clinical psychoanalysis. Jason Aronson.
• Kohut, H. (1971). The analysis of the self. International Universities Press.
• Lazarus, R. S. (1991). Emotion and adaptation. Oxford University Press.
• McWilliams, N. (2011). Psychoanalytic diagnosis: Understanding personality structure in the clinical process (2nd ed.). Guilford Press.
• Mitchell, S. A. (1988). Relational concepts in psychoanalysis: An integration. Harvard University Press.
• Ogden, P., Minton, K., & Pain, C. (2006). Trauma and the body: A sensorimotor approach to psychotherapy. W. W. Norton.
• Seligman, M. E. P., & Csikszentmihalyi, M. (2000). Positive psychology: An introduction. American Psychologist, 55(1), 5–14.
• Schore, A. N. (2003). Affect dysregulation and disorders of the self. W. W. Norton.
• Vaillant, G. E. (1977). Adaptation to life. Little, Brown.
• Vaillant, G. E. (1992). Ego mechanisms of defense: A guide for clinicians and researchers. American Psychiatric Press.
• Vaillant, G. E. (2000). Adaptive mental mechanisms: Their role in a positive psychology. American Psychologist, 55(1), 89–98.
• van der Kolk, B. A. (2014). The body keeps the score: Brain, mind, and body in the healing of trauma. Viking.