O meditație psihologică pentru început de an

Există un moment între doi ani, când timpul pare să stea pe loc. Nu mai suntem pe deplin în ceea ce a fost, dar nici nu am ajuns încă în ceea ce va fi. În acest spațiu suspendat, omul se întâlnește cu sine.

Împlinirile nu strălucesc întotdeauna. Unele sunt tăcute, aproape invizibile. Sunt acele zile în care nu ai renunțat, acele dimineți în care te-ai ridicat, deși ți-a fost greu și sufletul îți era încărcat. Împlinirea nu este trofeul, ci continuitatea. Faptul că ai rămas întreg acolo unde ai fi putut să te pierzi. Dorințele nu sunt cereri, ci amintiri ale a ceea ce ne lipsește.

Ele nu strigă, ci șoptesc. Ne cer mai puțin zgomot și mai mult adevăr. Dorința de liniște, de sens, de iubire nu este slăbiciune, ci dovada că sufletul încă știe cum ar trebui să se simtă viața.

Așteptările sunt fragile. Ele pot deveni punți sau prăpăstii. Atunci când cerem viitorului să repare trecutul, ne pregătim pentru dezamăgire.

Dar când îi cerem doar să ne întâlnească acolo unde suntem, așteptarea devine speranță. Nu promisiune, ci deschidere. Renașterea nu începe cu zgomot. Nu vine odată cu rezoluțiile mari sau cu jurămintele solemne. Renașterea apare în clipa în care încetăm să ne mai condamnăm.

Când ne așezăm lângă propria noastră oboseală fără să o judecăm. Când învățăm să ne spunem:„Este suficient pentru acum.”

Noul an nu ne cere perfecțiune. Ne cere prezență. Ne invită să trăim mai aproape de inimă și mai departe de frică.

În Noul An să alegem ce ne hrănește și să lăsăm să plece ce ne-a învățat deja lecția. Poate că adevărata renaștere este acceptarea faptului că viața nu trebuie cucerită, ci locuită. Zi de zi. Cu răbdare. Cu blândețe. Cu curajul de a rămâne vii chiar și atunci când nu avem toate răspunsurile.

Iar dacă există o urare potrivită pentru noul an, atunci ea sună așa:

"Să-ți fie pașii ușori, sufletul adevărat, iar inima suficient de deschisă încât să recunoască frumusețea vieții chiar și în formele ei imperfecte".