Trauma bonding și iluzia iubirii în relațiile/contextele marcate de abuz sexual

Introducere 

Abuzul sexual este una dintre cele mai devastatoare forme de agresiune psihologică și fizică, lăsând frecvent victimele într-o stare de confuzie, vinovăție și chiar dependență emoțională față de agresor. În anumite cazuri, victima nu doar că nu reușește să rupă legătura cu abuzatorul, ci dezvoltă un atașament profund față de acesta – un fenomen cunoscut sub numele de trauma bonding.

În acest articol, voi adapta teoriile psihologice legate de trauma bonding și iluzia iubirii la un caz particular: o femeie care a fost abuzată sexual, fără violență fizică explicită, dar prin constrângere psihologică, amenințare și inducerea fricii. Voi analiza mecanismele psihologice implicate, distorsiunile cognitive care mențin legătura toxică și etapele terapeutice necesare pentru recuperare.

1. Contextul cazului: Cum se creează trauma bonding după abuz sexual?

Voi lua cazul unei femei, Ana, care a fost violată de un bărbat pe care îl cunoștea. Deși el nu a folosit forța fizică directă, a obținut un acord tacit din partea ei prin:

•Inducerea fricii („Dacă nu faci ce-ți spun, va fi mult mai rău”)

•Amenințări cu violență („Crede-mă, ai noroc că nu sunt un animal, dar dacă mă refuzi…”)

•Agresivitate verbală și manipulare („Tu ai venit aici, deci știi foarte bine ce se poate întâmpla”)

După actul sexual, agresorul nu a fost violent, ba chiar i-a oferit o falsă consolare:

•A încercat să o „liniștească” („Vezi, nu a fost atât de rău. Nu vreau să-ți fac rău, dar trebuia să înțelegi situația”)

•A arătat „empatie” („Ești o fată bună, ai reacționat corect, acum totul e ok între noi”)

Aceste gesturi au lăsat-o pe Ana într-o stare de confuzie extremă: pe de o parte, știa că a fost violată, dar pe de altă parte, nu simțea ură totală față de agresor, ci un fel de supunere, dependență emoțională și chiar un sentiment de apropiere.

*Aceasta este esența traumei bonding: victima devine emoțional legată de agresor din cauza alternanței dintre teroare și gesturi de „blândețe”.

2. Distorsiuni cognitive care mențin atașamentul traumatic 

După abuz, Ana dezvoltă un set de convingeri iraționale care o împiedică să se vadă ca o victimă clară și să se elibereze de legătura toxică.

2.1. Filtrul selectiv („Nu a fost atât de rău”)

Ana se concentrează pe faptul că agresorul nu a folosit violență extremă și că „a fost blând” după act. Ea ignoră faptul că frica și presiunea psihologică sunt tot forme de coerciție, iar acordul ei nu a fost unul autentic.

• Exemplu din terapie:

Ana spune: „Știu că a fost forțat, dar măcar nu m-a bătut. Putea fi mult mai rău. Poate chiar mi-a făcut un favor că nu a devenit violent.”

•Intervenție terapeutică:

Folosind tehnici de restructurare cognitivă,  pacienta este ajutată să înțeleagă că lipsa violenței fizice nu înseamnă lipsa violului. Se folosesc exemple și analogii pentru a demonstra că un „acord” obținut prin frică nu este un consimțământ real.

2.2. Personalizarea („Poate e vina mea”)

Ana crede că ar fi putut face ceva pentru a preveni situația – poate că a trimis semnale greșite, poate că nu a fost suficient de fermă în refuz.

•Exemplu din terapie:

"Poate că trebuia să plec mai devreme. Poate că am fost prea prietenoasă cu el. Dacă i-am dat de înțeles că sunt interesată?"

•Intervenție terapeutică:

Prin tehnica realității alternative, ea este ghidată să isi imagineze același scenariu cu o altă femeie: „Dacă o prietenă ți-ar spune aceeași poveste, ai spune că a fost vina ei?” Acest exercițiu o poate ajuta să vadă situația dintr-o perspectivă mai obiectivă.

2.3. Justificarea („Poate nu este un om rău”)

Agresorul nu a fost doar un violator; el a fost și „blând” după act. Acest contrast o face pe Ana să își pună la îndoială propria percepție: „Dacă era un monstru, de ce a fost atât de calm după?”

•Exemplu din terapie:

"Nu e ca și cum m-a abandonat după aceea. A fost drăguț, a încercat să mă liniștească. Poate chiar îi pare rău."

•Intervenție terapeutică:

Se explorează cu Ana împreună conceptul de manipulare emoțională și cum agresorii folosesc tactici de „reparare” pentru a menține controlul și pe victimă într-o stare de confuzie.

3. Etapele terapiei pentru ruperea trauma bonding

3.1. Conștientizarea mecanismului de dependență emoțională

Ana este ajutată să înțeleagă că alternanța între frică și aparentă grijă a creat o legătură falsă cu agresorul. Prin metafore, putem compara situația cu sindromul ostaticului:

"Dacă cineva te ține captiv și îți oferă apă sau mâncare după ce te-a amenințat cu moartea, asta nu înseamnă că îți vrea binele."

3.2. Reînvățarea autonomiei și a stimei de sine

Relațiile bazate pe trauma bonding distrug sentimentul de autonomie și control al victimei. Ana trebuie să își reconstruiască identitatea de sine dincolo de experiența traumatizantă.

Tehnici utilizate:

•Exerciții de autoafirmare

•Redefinirea limitelor personale

•Expunere graduală la relații sănătoase

3.3. Separarea empatiei de supraviețuire

Ana a învățat să îl vadă pe agresorul ei ca pe un om cu „părți bune și rele”. În terapie, lucrăm pe separarea emoțională și înțelegerea că a ierta nu înseamnă a rămâne blocat în relație.

Concluzie

Cazul Anei ilustrează cum trauma bonding poate apărea și în situațiile în care abuzul nu este însoțit de violență fizică extremă, ci de presiune psihologică, intimidare și manipulare emoțională. Prin intervenție terapeutică, pacienții pot rupe acest ciclu și pot redobândi controlul asupra propriilor emoții și alegeri.