Dorința de a avea și impulsul de a distruge: Despre psihopatie (sau despre transformarea Erosului în Thanatos)

Introducere 

"Era odată o copilă care și-a purtat frumusețea cu naturalețea unei flori sălbatice. N-a știut că i se poate întâmpla să devină fără voia ei, o dată cu trecerea anilor, din ființă umană, o proiecție, un obiect al fanteziei, un trofeu pt un bărbat prădător, cu o nevoie insațiabilă de posesie și control absolut. Pentru el, dorința ce o simțea nu era poartă spre intimitate, ci un mare semnal de pericol: El trebuia să o aibă, s-o cucerească, s-o consume. Ea nu știa că în lumea lui marcată de dezechilibru emoțional și fantezie posesivă, simplul fapt că a fost văzută de el i-ar putea schimba cursul destinului. Nu știa că într-un anumit tip de privire se poate ascunde o foame, o fisură narcisică, un gol care caută să posede, sa domine, nicidecum să cunoască. Ea a reflectat acestui bărbat exact ce nu putea el să tolereze la sine: vulnerabilitatea, neputința, renunțarea, inclusiv dorința arzătoare de a fi iubit. În loc să-i vadă umanitatea, el a proiectat asupra ei tot ce ura în el: slăbiciunea, dependența, frica de abandon. Când ea a îndrăznit să plece, să aleagă, să spună „nu”, el n-a mai văzut în ea o ființă, ci o rană adâncă și sângerândă. Iar pentru că nu putea ucide rana sau sa facă rana din el să dispară, a ales s-o distrugă pe cea care o reflecta. Într-o astfel de psihodinamică, femeia devine țintă, nu pentru că e vinovată ci pentru că e simbol. Într-un astfel de scenariu intern fragil și distorsionat, a fi femeia dorită și a avea o viață separată de a lui, a însemnat să devină o opțiune inacceptabilă. În logica psihopatică a respingerii narcisice, și în ochii celui care o dorise, uciderea ei a devenit nu doar justificabilă, ci necesară."

I. Obiectificarea ca început al sfârșitului

În unele dinamici psihologice masculine, dorința nu este adresată unui subiect, unei ființe cu voință, emoții și limitări proprii, ci unui obiect idealizat, erotizat, stocat mental într-un spațiu fantasmatic. Acest tip de dorință nu recunoaște limitele, nu cunoaște frustrarea ca experiență normală și integrabilă. Ea este de tip posesiv, infantilă, absolutistă. „Fie e a mea, fie dispare și nimeni nu mai are parte de ea.”

Această poziționare reflectă o structură narcisică fragilă sau chiar o psihodinamică borderline ori psihopată. În spatele dorinței intense se află adesea:

- un Eu slab și nesigur, care nu poate tolera respingerea fără să se prăbușească;

- o percepție instrumentară a femeii, care este valorizată doar în măsura în care oferă gratificare narcisică;

- o intoleranță profundă la pierdere, în care iubirea refuzată e trăită nu ca o durere, ci ca o injurie existențială ce trebuie răzbunată.

II. Eros și Thanatos – două fețe ale aceleiași obsesii

Freud vorbea despre forțele opuse ale vieții: Eros, care unește și creează, și Thanatos, care separă și distruge. În acest context, ceea ce pornește ca o atracție erotică poate deveni, la unii bărbați, un impuls ucigaș. Când femeia nu mai oferă plăcere, ci frustrare, rana narcisică e trăită ca intolerabilă. Erosul se transformă în ură. Iar urâtul, în disoluție totală.

Acești bărbați nu ucid din sadism pur, ci dintr-un sentiment atroce de impotență psihică, de anihilare simbolică. Femeia care îi părăsește sau îi respinge nu e doar o ființă cu opțiuni proprii, ci devine în ochii lor o trădătoare a rolului pe care i l-au atribuit. O rebelă care merită pedeapsa supremă.

III. Mecanismele psihologice din spate: O  privire mai profundă

1. Fetișizarea ~ bărbatul nu se îndrăgostește de femeie, ci de imaginea proiectată asupra ei. Ea devine simbolul unei dorințe imposibil de satisfăcut pe termen lung. În realitate, nu vede omul, ci fantezia sa întrupată.

2. Disocierea afectivă ~ în mintea sa, femeia dorită nu e și femeia cu drept de alegere. Ea trebuie să joace un rol: al iubitei, al muzei, al „mântuitoarei”. Când realitatea nu mai corespunde rolului proiectat, urmează ruptura internă.

3. Dreptul perceput la posesie ~ în unele cazuri, bărbații interiorizează convingeri patriarhale inconștiente precum: „dacă am dorit-o, și am avut-o, atunci e a mea”, „dacă m-am expus emoțional, mi se cuvine”. Refuzul femeii este trăit ca o nedreptate cosmică.

4. Răzbunarea narcisică ~ în structurile fragile, pierderea controlului asupra obiectului dorinței echivalează cu pierderea propriei valori. Răzbunarea devine o tentativă de restaurare a eului: „dacă nu o pot avea, o voi distruge; astfel îmi recâștig puterea.”

IV. Femeia ca amenințare și catharsis

Femeia autonomă, care spune „nu”, care pleacă, care încetează să fie disponibilă sexual și emoțional, nu e doar „cea care scapă”. În mintea unui bărbat cu dificultăți de autoreglare psiho-emoțională ea devine simbolul unei lumi în care el nu contează, în care dorința lui este ignorată, în care el nu mai e „alfa, cel care decide ori care are ultimul cuvânt ”.

Așa se naște impulsul destructiv.

Dar acest impuls nu este doar despre ură. Este în esență, o expresie a neputinței, o agonie transformată în agresiune. O autoanulare proiectată: el nu o omoară doar pe ea, ci pe sine în relație cu ea. Pentru că nu poate suporta să continue să existe într-o lume în care ea îl refuză.

V. Reflecție terapeutică și psihosocială

Ca psihologi/ psihoterapeuți, e esențial să privim aceste cazuri cu luciditate, fără indulgență față de agresor, dar cu o înțelegere profundă a vulnerabilității psihice care stă la baza lor. Societatea trebuie să dezvăluie și să confrunte aceste dinamici:

- prin educație afectivă și sexuală reală, care să demonteze ideea că dorința conferă drept de posesie;

- prin intervenție terapeutică timpurie, în special în cazul adolescenților care manifestă deja semne de posesivitate patologică și frică de abandon extremă;

- prin susținerea femeilor în recunoașterea semnelor de pericol în relații unde devin idealizate, controlate, apoi amenințate.

Între iubire și abis

Nu fiecare dorință duce la crimă. Dar fiecare crimă pasională a fost la început o dorință neînțeleasă. O dorință de posesie, de a deține in totalitate și cu orice preț. O dorință confundată în mod distorsionat cu fuziunea între două identități. O femeie mult visată transformată în fantezie apoi în dușman. Iar în final în pradă.

Când nu știm să iubim decât posesiunea, când nu acceptăm să fim refuzați fără să ne simțim anihilați, când confundăm controlul cu afecțiunea devenim capabili de orice.

☆ Nu din putere. Ci din disperarea de a nu mai fi nimic.

VI. Când nu mai vedem omul: Predispoziția spre distrugere și incapacitatea de a mentaliza

Nu toți ucid cu mâna. Unii ucid cu gândul, cu indiferența, cu refuzul de a-l vedea pe celălalt ca ființă umană. O moarte lentă începe acolo unde încetează recunoașterea: când omul devine doar un obstacol, un obiect, un „ceva” care ne deranjează. Acolo unde dispare empatia, începe posibilitatea răului.

În spatele tendinței de a distruge o ființă umană psihic, social sau fizic, stă în multe cazuri, inabilitatea de a mentaliza: adică de a concepe că celălalt are o minte proprie, cu dorințe, suferințe, frici și speranțe distincte.

Această incapacitate de mentalizare poate avea rădăcini în:

- traume timpurii, în care subiectul nu a fost văzut și conținut ca ființă psihică;

- modele relaționale abuzive, în care iubirea a fost condiționată de control sau supunere;

- tulburări severe de personalitate, unde eul este rigid, iar a fi diferit este percepută ca o amenințare.

VII. Caracterul distructiv: O scurtă anatomie a Umbrei

Personalitățile distructive nu apar brusc, ci se formează lent, dintr-un amestec de neputințe și iluzii de control. În spatele acestor personalități regăsim frecvent:

1. Caracterul narcisic fragil

Dincolo de aparența de siguranță, se ascunde o hipersensibilitate la respingere, o rușine adâncă și o nevoie patologică de validare. Femeia devine un reflex al imaginii de sine. Când nu se mai oglindește cum trebuie, devine „defectă”. Iar „defectele” se elimină.

2. Tulburarea de personalitate borderline sau antisocială

Impulsivitatea, lipsa empatiei, frica de abandon și disocierea între afecțiune și agresiune pot conduce la episoade extreme. Iubirea poate coexista cu ura. Furia devine logică. Controlul se confundă cu dragostea. În aceste cazuri, distrugerea celuilalt este trăită ca un act de reparație internă.

3. Structuri sadice și pasiv-agresive

Aici, durerea provocată celuilalt produce satisfacție narcisică. Femeia care nu mai răspunde este „pedepsită” prin umilință, tăcere, abandon emoțional sau chiar prin violență. Acțiunea distructivă este justificată: „și-a meritat-o/ și-a făcut-o cu mâna ei”.

VIII. Acolo unde nu e suflet, nu există rău, ci doar vid

Există bărbați care distrug nu pentru că urăsc, ci pentru că nu simt. În ei, ființa celuilalt nu are consistență morală sau afectivă. Nu văd în femeie o persoană, ci un rol, un decor, o unealtă. Fără capacitatea de a recunoaște interioritatea celuilalt, orice e permis. Pentru că nimic nu pare să doară.

☆ Asta e rădăcina răului psihologic: nu ura, ci dezumanizarea.

IX. Ce putem înțelege și schimba până aici?

Dorința de a distruge o femeie pe care nu o mai putem avea e rar despre ea. E despre noi. Despre ce nu știm să pierdem. Despre ce nu știm să trăim fără a controla.

Lipsa empatiei, incapacitatea de mentalizare și rănile narcisice neintegrate duc la o percepție deformată asupra celorlalți. Acolo unde nu putem accepta voința liberă a celuilalt, începem să-i negăm umanitatea.

Femeia nu e periculoasă pentru că e liberă. E percepută ca periculoasă de către bărbații care nu pot accepta libertatea fără a se simți invalidați.

A lucra psihoterapeutic cu astfel de structuri înseamnă a construi spații simbolice unde pierderea nu e moarte, iar refuzul nu e castrare. E nevoie de multă muncă interioară pentru a transforma umbra în conștiință și impulsul în alegere.

X. Întrebări reflexive pentru conștientizarea Umbrei din noi

1. Când am simțit ultima oară că dorința mea asupra cuiva era mai importantă decât voința lui/ei?

2. Ce simt când cineva mă refuză? Ce poveste îmi spune acest refuz despre mine?

3. Mă pot conecta la durerea celuilalt chiar s6i când mă frustrează?

4. Ce tip de control caut în iubire și de ce îmi este atât de greu să-l las din mână?

5. Ce aș descoperi în mine dacă aș renunța la ideea că celălalt trebuie să-mi aparțină?

Pe scurt, despre psihopatia care ucide și despre cum pot femeile și fetele să-și activeze radarul interior în fața pericolului camuflat în seducție:

XI. Când empatia e pe Off: Psihopatia care ucide în tăcere și cu zâmbetul pe buze

Există un soi de tăcere care nu e liniște, ci avertisment. O absență a remușcării care nu e forță, ci pericol. Psihopatia nu urlă, ci calculează. Nu iubește, ci vânează. Iar când conștiința e în repaus și empatia pe off, viața celuilalt devine monedă de schimb pentru nevoia de putere.

Psihopatul nu distruge din ură, ci din indiferență morală. În el nu există acel fir invizibil care leagă două ființe prin recunoaștere umană. El nu cunoaște „a simți cu”, ci doar „a folosi pentru”. Corpul femeii nu e dorit e posedat. Emoțiile ei nu sunt prețuite – sunt imitate. Suferința ei nu este văzută, este exploatată.

„Îți dau tot ce vrei. Fii doar a mea.”

„Ești unică. Nimeni nu te va iubi ca mine.”

„Tu mă completezi. Dacă pleci, mor.”

Aparentul romantism devine șantaj afectiv, iar idealizarea preludiul posesiei. Psihopatul cucerește, nu pentru a iubi, ci pentru a controla. Când nu mai poate controla, poate ucide cu sânge rece. Pentru că în absența empatiei, viața celuilalt nu are valoare intrinsecă ci doar funcție.

☆ Când mintea "rece" nu simte: Psihopatul și cogniția fără empatie

Există o iluzie culturală adesea alimentată de filme, thrillere și povești senzationaliste care descrie psihopatul ca pe un individ disfuncțional, ușor de recunoscut, violent sau nebun. Realitatea psihologică este însă mult mai înfricoșătoare tocmai pentru că este mascată de coerență, farmec și o inteligență rece, funcțională. Din punct de vedere cognitiv, psihopatul poate fi extrem de adaptat: are gândire logică, un discurs articulat, capacitate de planificare, charismă și chiar un IQ peste medie. Mintea lui poate analiza, calcula, manipula, convinge. Dar ceea ce îi lipsește nu este cogniția, ci conștiința.

În cazul său, procesele cognitive sunt decuplate de afectivitate: el înțelege ce simt ceilalți, dar nu simte ca ei. Recunoaște expresiile emoționale, dar nu le trăiește împreună cu subiectul. În locul empatiei afective, apare o simulare strategică: o formă de pseudo-afectivitate funcțională, care servește scopului de a controla, seduce sau distruge. De aceea, în contact cu un psihopat, nu te simți neapărat agresat ci manipulat, golit, redus la un obiect/ instrument.

☆ Egosintonie: când răul nu mai pare rău

Personalitatea anti-socială, psihopată, la fel ca si personalitatea narcisică, sunt profund egosintonice. Asta înseamnă că individul nu percepe nimic problematic în ceea ce gândește, simte sau face. Lipsa empatiei, manipularea, disprețul față de reguli, chiar cruzimea – toate sunt trăite ca perfect justificate, firești, chiar meritate de ceilalți. Psihopatul cât și narcisistul nu se frământă după o faptă gravă, ei nu simt vină, nu au remușcări și nu caută iertare – pentru că în propria lor logică, n-au greșit cu nimic.

Egosintonia la psihopați creează un tip de opacitate morală aproape impenetrabilă. Nu există conflict interior – ci o convingere profundă că lumea e un joc de putere, că regulile sunt pentru ceilalți, că el este excepția. În acest sens, psihopatul nu este „fără reguli”, ci trăiește după alte reguli, în care empatia este slăbiciune, iar dominarea este virtute.

Această egosintonie face extrem de dificilă intervenția terapeutică, pentru că nu există motivație reală de schimbare. Nu poți schimba ceea ce nu percepi ca fiind o problemă. De aceea, mulți psihopați devin periculoși nu doar prin fapte, ci prin lipsa completă a oricărei conștiințe despre pericolul pe care îl reprezintă.

XII. Când seducția din prima fază a cuceririi e de fapt un pericol mascat: Avertismente pentru femei și fete!!

Fetelor, femeilor, fiicelor:

Când un bărbat matur (sau prea matur ca vârstă) se apropie cu un zâmbet prea larg, o flatare prea intensă și o urgență emoțională suspectă, ascultați-vă corpul. Nu întotdeauna inima sau logica vă vor spune adevărul. Dar tensiunea din stomac, frica inexplicabilă sau senzația că ceva e „prea mult, prea repede”,  acelea sunt semnalele Umbrei.

Fiți atente la aceste semnalele timpurii (Red Flags):

1. Love bombing insistent și agresiv

Te copleșește cu declarații, complimente și promisiuni de la primele interacțiuni. Nu ai timp să gândești, să simți, să filtrezi. E o invazie, nu o întâlnire.

2. Diferență mare de vârstă + control emoțional

Uneori, diferența de vârstă este folosită ca o armă subtilă de dominare: „eu știu mai bine”, „tu ai nevoie de ghidare”, „doar eu te pot înțelege”. Nu e iubire, e o infantilizare seducătoare.

3. Impulsivitate și comportament imprevizibil

Un bărbat care explodează la refuzuri minore, care trece de la adorație la furie în câteva minute, care încearcă să te „sperie puțin” pentru a-ți atrage atenția, e un pericol real. Nu are acces la o reglarea afectivă adecvată. 

4. Critică disimulată și izolare

În spatele zâmbetului poate sta dorința de a te separa de prieteni, familie, opinii. Îți subminează încrederea: „ceilalți nu te înțeleg, doar eu pot”. În realitate, caută monopol emoțional.

5. Refuzul granițelor și invazia spațiului personal

Nu acceptă „nu”. Îți apare neanunțat, insistă să „te mai gândești”, se înfurie când nu răspunzi imediat. Controlul e camuflat în grijă.

XIII. Când nu ne ascultăm instinctul, riscul nu dispare doar se apropie

Psihopatia seduce prin imitație, nu prin autenticitate. Pericolul se îmbracă frumos, vorbește dulce și știe exact cum să se strecoare în golurile emoționale ale femeii. Nu e vina ta dacă ai fost sedusă de el. Dar e responsabilitatea ta să înveți să recunoști semnele. Să cultivi o vigilență empatică, nu o paranoia, ci o capacitate de a te observa în relație, de a te întreba: Ce vrea el cu adevărat de la mine? și Ce parte din mine a fost orbită de nevoie, nu de adevăr?

De reținut: Fiecare femeie are dreptul la iubire, dar nu la orice preț. Iubirea adevărată nu cere să renunți la tine. Nu te izolează. Nu te invadează. Nu te face să tremuri de frică atunci când vrei să pleci.

XIV. Cuvinte de încheiere

Există momente în care o femeie simte că devine țintă, nu persoană. Că privirea cuiva o închide într-o colivie a dorinței, nu o întâmpină cu respect. Că respingerea ei riscă să fie plătită cu ură, nu acceptată cu maturitate. Aceste momente nu sunt întâmplătoare, ele dezvăluie o fisură adâncă în umanitatea noastră: acolo unde dorința se rupe de empatie, unde masculinitatea se naște din control, nu din conexiune.

Și totuși, fiecare conștientizare este un act de vindecare. Fiecare femeie care își păstrează demnitatea, chiar și în fața furiei sau a manipulării, modelează tăcut o nouă cultură a limitelor sănătoase. Fiecare bărbat care îndrăznește să-și privească impulsurile distructive cu luciditate, nu cu rușine, face un pas către reumanizare.

Nu toate umbrele pot fi alungate, dar toate pot fi înțelese. Iar în înțelegere, poate apărea ceva mai mare decât puterea, poate apărea grija. Acolo unde conștiința e trează, violența nu mai are loc. Acolo unde empatia e reală, posesia nu mai e scop. Și acolo unde iubirea începe cu respect, viața nu mai e pericol, ci întâlnire.”

Bibliografie utilă pentru aprofundare

Cărți:

Erich Fromm ~„Anatomia distructivității umane”

(o analiză valoroasă și fundamentală a rădăcinilor psihologice ale răului)

Donald Winnicott ~ „Joc și realitate”

(O carte despre relațiile interpersonale și spațiul tranzitiv)

Otto Kernberg – „Tulburările severe de personalitate”

( Carte în care sunt analizate clinic și detaliat structurile narcisice și borderline)

Jessica Benjamin – „The Bonds of Love: Psychoanalysis, Feminism, and the Problem of Domination”

(Cartea este despre dinamica dominării și submisivității în relațiile intime)

Peter Fonagy – „Affect Regulation, Mentalization and the Development of the Self”

(Este descris rolul capacității de mentalizare în relațiile umane)

Marie-France Hirigoyen ~„Abuzul emoțional”

(O carte bună despre manipulare, control și distrugerea psihică în cuplu)

Articole / Studii:

Fonagy, P., & Bateman, A. ~ „Mechanisms of change in mentalization-based treatment”

Kernberg, O. ~ „Aggression in Personality Disorders and Perversions”

Resurse bibliografice în limba germană

1. Arno Gruen – Der Wahnsinn der Normalität: Realismus als Krankheit

(O analiză psihologică profundă despre rădăcinile agresivității și ale urii în normele sociale.)

2. Alice Miller – Das Drama des begabten Kindes

 (O carte clasică despre traumă, suferință reprimată și transformarea furiei în comportamente distructive).

3. Kurt Singer – Die Seele des Verbrechers: Zur Psychoanalyse des Verbrechens

(O lucrare mai veche, dar importantă pentru înțelegerea psihologiei infractorilor, inclusiv în contextul relațiilor cu femeile).

4. Luise Reddemann – Trauma verstehen und bewältigen

(Ghid clar și empatic despre trauma psihică, inclusiv din perspectiva relațiilor abuzive)

5. Margarete Mitscherlich – Die friedfertige Frau

(O perspectivă feministă și psihanalitică despre condiționarea culturală a feminității și violenței masculine)

6. Jörg Berger – Narzissmus: Umgang mit Menschen, die andere ausnutzen

(Util pentru înțelegerea relațiilor toxice și a dinamicii narcisismului distructiv)

7. Wolfgang Schmidbauer – Hilflose Helfer: Über die seelische Problematik der helfenden Berufe

(Lucrare recomandată pentru terapeuți și specialiști care lucrează cu victime ale violenței și abuzului)