Dorul, absența și atașamentul: O explorare psihologică
Era o zi tăcută, în care lumina se așeza blând peste încăperea de terapie, iar în fața mea, o femeie cu voce frântă spunea: „Mi-e dor de el, dar nu știu dacă de el cel real sau de imaginea pe care am construit-o în lipsa lui.” Acest moment a rămas cu mine, nu doar pentru tristețea care-i traversa cuvintele, ci pentru adevărul psihologic pe care îl exprima: dorul nu e doar suferință pentru o absență, ci și o interogație despre atașament, identitate și sens.
Dorul ca ecou al atașamentului
În teoria lui John Bowlby, dorul este un răspuns firesc la ruperea unui atașament semnificativ. Nu e doar o reacție emoțională, ci un strigăt interior pentru continuitate, siguranță și coerență personală. Într-o relație de cuplu, atașamentul securizat oferă un sol stabil pentru intimitate și vulnerabilitate. Când acest sol se surpă prin despărțire, absență emoțională sau moarte, dorul nu face decât să exprime această prăbușire tăcută a unei structuri interioare.
Dorul devine astfel un reflex afectiv și profund uman de a regăsi legătura pierdută. Este o mișcare a sufletului spre ceea ce a fost o dată un „acasă” afectiv, o stare de apartenență. Însă nu orice dor este limpede există doruri confuze, tulburătoare, care nu pot fi puse în cuvinte.
Doliul suspendat și pierderile ambigue
Freud, în "Mourning and Melancholia", a făcut diferența între doliul conștient, clar, și melancolie , un doliu nenumit, suspendat, care se infiltrează în inconștient. Dorul resimțit în relațiile ambigue, în cele în care nu există o despărțire clară sau o moarte simbolică, este adesea o formă de melancolie ascunsă. Este ceea ce Pauline Boss numește „ambiguous loss” ,o pierdere fără confirmare, fără ritual, fără încheiere.
De multe ori, pacienții spun: „Încă e acolo, dar nu mai e acolo pentru mine.” E dorul de o persoană prezentă fizic, dar afectiv inabordabilă. În astfel de situații, terapia nu poate „rezolva” dorul, dar poate ajuta pacientul să-i recunoască ambiguitatea și să creeze sens în mijlocul incertitudinii.
Dorul de sine în relațiile dezechilibrate
În cuplurile în care atașamentul este nesigur sau dezorganizat, dorul capătă o formă particulară: nu doar dorul de celălalt, ci dorul de sine. De „eu-ul” care a fost pierdut în adaptarea excesivă, în compromisurile repetate, în tăcerile înghițite. Această formă de dor este adesea subtilă și greu de recunoscut: „Mi-e dor de mine, de cea care eram înainte să mă pierd în această relație.”
Aici, teoria Viktor Frankl devine profund relevantă. În …"trotzdem Ja zum Leben sagen", Frankl arată cum suferința devine sursă de sens atunci când este trăită conștient. Dorul de sine nu e doar o lamentație, ci un semnal existențial, o chemare spre autenticitate, spre reconstrucție interioară.
Dorul în cuplu: reflexie a sensului și a nevoii de siguranță
În cuplurile armonioase, în care există un atașament securizat, dorul are un caracter vital și regenerativ. Este un dor care hrănește relația, care vorbește despre valoarea celuilalt și despre conexiunea profundă. Dar în lipsa securității, dorul poate deveni distructiv: o obsesie, o dependență, o încercare repetitivă de a obține ceea ce nu a fost niciodată oferit pe deplin.
Colin Murray Parkes arată că pierderea unei relații semnificative ne obligă să reconstruim lumea psihologică în care am trăit. Dorul este parte din această reconstrucție: o punte între ceea ce a fost și ceea ce trebuie să devină. Nu e doar despre a plânge trecutul, ci despre a imagina viitorul în lipsa celuilalt.
Dorul ca potențial de transformare
Pentru Irvin D. Yalom, suferința existențială este inevitabilă, dar poate deveni teren fertil pentru creștere personală. În acest sens, dorul nu este doar o durere, ci o fereastră către sens. Este o invitație la introspecție, la regăsirea valorilor personale, la eliberarea de iluzii.
Radebold, în lucrarea sa despre sens și dorul odată cu vârsta, arată că dorul este legat de nevoia de a da continuitate narațiunii personale. În terapie, atunci când oamenii sunt ajutați să povestească dorul lor, fie că e dor de o iubire pierdută, fie de un sine abandonat, așadar se creează un spațiu de vindecare narativă. În acest spațiu, absența nu mai este un gol paralizant, ci un teren de creație.
Concluzie: Absența care ne umanizează
Dorul este în esență, o formă de iubire exprimată în absență. Este dovada că am fost legați, că am contat, că am iubit. În relațiile de cuplu, calitatea atașamentului influențează nu doar trăirea iubirii, ci și trăirea dorului. Un atașament securizat transformă dorul într-o prezență afectivă. Un atașament nesigur îl transformă într-o rană cronică.
Ca psihterapeuți, ne întâlnim cu dorul sub multe forme. Dar poate că cea mai profundă dintre ele este dorul de acasă, acel „acasă” care uneori, nu e un loc, ci o persoană. Sau poate chiar o versiune a sinelui pe care încercăm să o regăsim.
Și tocmai în această căutare, dorul își capătă sensul. Este un drum înspre noi înșine, pe care îl parcurgem prin suferință, dar și prin speranță. Iar dacă avem curajul să-l ascultăm, dorul ne poate învăța nu doar ce am pierdut, ci și cine suntem cu adevărat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu