Impactul parentificării asupra intimității și sexualității copilului devenit adult, precum și despre procesul de redobândire a autonomiei, trasarea limitelor și construirea relațiilor de cuplu autentice.
„Nimeni nu te va iubi ca mine”
Ioana a crescut cu o mamă tandru-agresivă, care o sufoca cu dragostea ei. Îi spunea zilnic:
„Tu ești viața mea. Tot ce am. Nimeni nu te va iubi vreodată ca mine.”
Când Ioana a început o relație la 20 de ani, mama a început să plângă, să facă crize de nervi și să o sune obsesiv:
„Ce ți-a făcut băiatul acela? L-am visat rău azi noapte! Am presimțiri… Ești sigură că nu te manipulează?”
Când Ioana a plecat în alt oraș pentru master, mama i-a trimis în fiecare zi mesaje lungi cu poze din copilărie, amintiri și plângeri despre cât de „goală” este casa fără ea.
„Simt că m-ai abandonat. De ce mă pedepsești?”
În relațiile adulte, Ioana oscilează între vinovăție și revoltă. Are dificultăți să spună „nu” și se teme că autonomia ei înseamnă „trădare”.
Reflecții terapeutice
• Când copilul devine „sursă de viață” pentru mamă, autonomia sa e percepută de părinte ca un abandon.
• Dragostea mamei devine o formă subtilă de posesivitate, care blochează procesul de separare-individuare.
• Parentificarea afectivă creează confuzie în roluri și interferează direct cu capacitatea adultului de a construi intimitate reală, bazată pe libertate, nu pe sacrificiu.
Parentificarea, în forma sa emoțională subtilă sau funcțională cronică, rupe copilul de firescul copilăriei. Nu i se mai permite să simtă, să greșească, să se joace, să fie conținut. În schimb, este chemat uneori imperceptibil, alteori explicit să devină „salvator”, confident, partener simbolic al părintelui. El devine „ochiul care vede tot”, „urechea care aude suferința mamei” sau „umărul tatălui căzut”, iar uneori chiar „micul bărbat” din viața femeii singure.
Acest contract invizibil, dar profund, tulbură două dimensiuni esențiale în viața adultului: intimitatea și sexualitatea.
1. Intimitate afectivă și frica de abandon sau fuziune
Adultul parentificat are de regulă, o capacitate supradezvoltată de empatie, dar o dificultate în a primi afecțiune autentică. A fost învățat să ofere, dar nu să ceară. Intimitatea poate deveni o zonă periculoasă pentru el: o deschidere înseamnă vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea a fost cândva sancționată sau exploatată.
Astfel, se manifestă două direcții comune:
Frica de fuziune: orice apropiere prea mare poate activa frica inconștientă de a fi „înghițit” din nou, ca de părintele care a invadat spațiul personal și a transformat copilul în „totul lui”.
Frica de abandon: dacă nu ești disponibil emoțional permanent, dacă nu „îl salvezi”, riști să pierzi iubirea. Astfel se nasc comportamente de people-pleasing, atașamente anxioase și gelozii iraționale.
2. Sexualitate fără libertate interioară
Sexualitatea adultului parentificat poate suferi de:
Vinovăție inconștientă („dacă mă bucur de corpul meu, îmi trădez mama care a sacrificat totul pentru mine”),
Rușine față de dorință, mai ales dacă a fost infantilizat sau dacă părintele a invadat simbolic spațiul psihosexual (de ex., confesiuni inadecvate, intruziune în viața intimă, glume nepotrivite),
Autosabotaj sexual, evitarea plăcerii, retragerea afectivă în timpul actului, blocaje sau dureri psihogene (în special la femei).
În unele cazuri, relația de cuplu este trăită ca un conflict de loialitate între partener și părinte. De fapt, loialitatea nevindecată față de părintele rănit (sau narcisic) îl împiedică pe adult să se dăruiască total unei relații.
Cum se poate dobândi autonomia personală?
Autonomia nu se cucerește brusc, ci se construiește prin:
1. Conștientizare
„Pentru cine trăiesc viața mea?”
Recunoașterea legăturilor invizibile care îl țin captiv în scenariul de „copil salvator” este primul pas. Uneori e nevoie de psihoterapie pentru a înțelege aceste loialități neexprimate.
2. Ruperea triangulațiilor
Dacă părintele (adesea mama) este încă un actor central în deciziile de viață, e necesară o „detronare blândă”. Andrei spune:
„Mama, te iubesc, dar nu ești centrul vieții mele acum.”
este un act de maturitate, nu de egoism.
3. Reconstruirea identității sexuale și emoționale
Redobândirea dreptului la plăcere, la dorință, la iubire non-sacrificială. Explorarea sexualității fără rușine, fără teamă că „dezamăgești părintele” este un proces ce presupune redefinirea granițelor corporale și afective.
Cum pot fi trasate limite sănătoase față de părinții intruzivi?
1. Stabilirea de reguli clare:
- „Nu răspund la telefon seara târziu.”
- „Nu discutăm viața mea de cuplu.”
- „Nu accept ca partenerul meu să fie criticat de tine.”
2. Recunoașterea manipulărilor emoționale
Exemple de fraze toxice:
- „Am renunțat la tot pentru tine…”
- „Dacă tu ești fericit(ă), eu nu mai contez?”
- „Tu ești singurul meu sprijin!”
Acestea trebuie întâmpinate cu calm ferm și limite clare, fără nevoia de justificare excesivă.
3. Crearea unei vieți separate, simbolic și fizic
Un spațiu intim în care părintelui i se refuză accesul simbolic. Nu tot ce trăim e de împărtășit. Unele uși se închid, fără vinovăție, pentru a construi sănătos.
Întrebări de reflecție pentru autocunoaștere și lucru terapeutic:
1. Ce înseamnă pentru mine să fiu „un copil bun”? Și la ce am renunțat pentru asta?
2. Cât din viața mea de adult o dedic părinților, din loialitate, din frică, din vinovăție?
3. Când mă simt vinovat(ă) să fiu fericit(ă)?
4. Simt că pot avea relații intime autentice, sau mă pierd în ele?
5. Ce îmi spun când refuz să mai fiu disponibil(ă) pentru mama/tatăl meu?
6. Care sunt granițele mele? Ce nu mai accept?
Concluzii valoroase
- Parentificarea fură copilăria și sexualitatea adultă.
- Despărțirea emoțională sănătoasă de părinți este un act de iubire matură, nu trădare.
- Construirea unei intimități libere începe prin a-ți permite să fii tu, fără frica de a dezamăgi.
- Relațiile autentice se nasc din libertate, nu din datorie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu