Sindromul Münchhausen –O scurtă analiză psihologică explicativă

1. Definiție și istoric

Sindromul Münchhausen este o tulburare factitioasa severă, în care o persoană își fabrică, exagerează sau provoacă în mod deliberat simptome medicale sau psihologice asupra propriei persoane, cu scopul de a obține atenție medicală, îngrijire și empatie, fără un beneficiu extern clar (precum bani, concediu sau alte recompense sociale – ceea ce o deosebește de simulare/malingering).

Numele provine de la Baronul von Münchhausen, un personaj real cunoscut pentru relatări fabuloase și exagerate, adaptat ulterior literar ca simbol al mitomaniei.

Din perspectiva psihodinamică, comportamentul observat la pacienții cu sindrom Münchhausen poate fi interpretat ca o soluție de compromis între nevoile inconștiente de afecțiune și conflictele interne nerezolvate. Astfel, manifestarea simptomelor are funcția de a canaliza tensiuni psihice și de a crea un cadru în care individul se simte validat și iubit prin rolul de „victimă“.

2. Manifestare clinică

Persoanele cu sindrom Münchhausen:

• Își induc simptome medicale (ex. injectează substanțe toxice, se automutilează, își provoacă sângerări, înghit obiecte etc.);

• Pot simula simptome psihologice (amnezie, halucinații, psihoze);

• Caută frecvent internări medicale, se mută de la un spital la altul („peregrinarea spitalicească”);

• Prezintă o cunoaștere impresionantă a terminologiei medicale;

• Sunt manipulativi, convingători și pot părea inițial cooperanți;

• Simptome fabricate și auto-induse: Pacienții pot raporta o varietate de simptome – de la episoade de dureri și oboseală până la simptome neurologice sau gastrointestinale – fără o cauză organică verificabilă. 

• Istoric medical complex și incoerent》Deseori, istoricul medical este marcat de vizite repetate la spitale, intervenții chirurgicale multiple și investigații extensive, de multe ori fără concluzii definitive. Pacientul poate schimba frecvent clinici și medici, în căutarea unei atenții continue.

• Rezistența la discuție despre motivațiile interioare》Pacienții refuză adesea să discute despre problemele emoționale sau conflictele interioare, punând accentul exclusiv pe simptomele fizice, ceea ce face procesul de evaluare psihologică suplimentar de dificil.

3. Criterii de diagnostic (DSM-5 – Tulburare factica impusă sieși)

Conform DSM-5, criteriile includ:

1. Falsificarea simptomelor fizice sau psihologice, sau provocarea leziunilor/bolilor, asociată cu înșelăciune clară;

2. Individul se prezintă pe sine drept bolnav, afectat sau rănit;

3. Comportamentul înșelător continuă chiar și în absența recompenselor externe evidente;

4. Comportamentul nu este explicat mai bine printr-o altă tulburare mentală (ex: delir sau psihoză).

> Există și o variantă gravă numită „sindrom Münchhausen prin procură” (factitious disorder imposed on another), în care simptomele sunt induse unei alte persoane (ex: un copil), cel mai adesea de către mamă.

Așadar, altfel spus:

》Intenționalitate: Producerea deliberată a simptomelor sau a semnelor de boală, fără simțul de a face parte dintr-o minciună conștientă de a înșela pentru un scop secundar (spre deosebire de alte situații de falsificare a simptomelor).

》Absența motivării externe evidente: Comportamentul nu se poate explica prin dorința de a obține avantaje materiale (ex. evitare a serviciului, compensații financiare), ci este motivat prin nevoia internă de a primi îngrijire și atenție.

》Lipsa unui simț de auto-avizare a naturii acțiunilor: Individul poate manifesta o ambivalență față de starea sa de sănătate reală, adoptând rolul de „pacient victimă” chiar și în absența unei boli demonstrabile.

》Persistența comportamentului: Modelul de comportament este recurent și de lungă durată, chiar și în fața investigațiilor medicale extensive care nu confirmă prezența unor afecțiuni organice.

4. Comorbidități frecvente

Sindromul Münchhausen apare frecvent în asociere cu:

• Tulburări de personalitate (în special borderline, narcisică, histrionică);

• Tulburări de atașament (traume din copilărie, neglijare, abuz);

• Tulburare depresivă majoră;

• Tulburări de anxietate;

• Tulburare de stres post-traumatic (PTSD);

Uneori: istoric de spitalizări frecvente în copilărie sau boală cronică reală.

5. Factori psihodinamici și cognitivi

• Nevoia de atenție și îngrijire parentală neîmplinită în copilărie;

• Relații de atașament disfuncționale;

• Identificarea cu rolul de pacient ca modalitate de a obține empatie și control;

• Cognitiv: convingerea irațională că „doar când sunt bolnav, valorez ceva” (corelat cu REBT: auto-condamnare, externalizare a valorii de sine);

• Mecanisme de apărare: disociere, negare, identificare proiectivă.

6. Diagnostic diferențial

• Simulare (malingering) – dar aici există un motiv extern clar (ex: beneficii financiare);

• Tulburări somatoforme (simptome percepute ca reale, fără intenție de înșelare);

• Tulburări delirante (convingeri bizare, dar sincer crezute);

• Tulburări conversive (simptome neurologice fără bază organică, dar fără intenție conștientă de înșelare).

7. Tratament și intervenție psihoterapeutică

7.1. Abordare generală

Este una dintre cele mai dificile tulburări de tratat, din cauza negării și rezistenței pacientului;

• Pacientul rareori caută psihoterapie de bunăvoie – cel mai des e referit de cadre medicale suspicioase;

• Necesită o abordare empatică, non-acuzatoare și cooperare interdisciplinară.

7.2. Psihoterapie recomandată

• Terapia cognitiv-comportamentală (CBT/REBT):

Psihoterapia individuală:

》Terapia cognitiv-comportamentală (CBT) poate ajuta la identificarea și restructurarea gândurilor disfuncționale legate de identitatea de pacient. De asemenea, se pune accent pe dezvoltarea unor strategii de coping adecvate și pe înțelegerea conflictelor interioare care determină manifestarea simptomelor.

• Identificarea convingerilor iraționale („valorez sau contez pt cei din jur doar când sunt bolnav”);

• Modificarea comportamentelor de căutare a atenției prin tehnici de expunere, restructurare cognitivă, tehnici de acceptare;

*Exerciții REBT: disputarea „mustărilor” (ex: Trebuie să fiu mereu în centrul atenției!);

*Jurnal ABC și auto-monitorizare a impulsurilor de simulare.

• Terapia dialectic-comportamentală (DBT) – în special pentru comorbiditatea cu tulburarea borderline:

• Reglarea emoțională;

• Toleranța la distres;

• Validarea emoțiilor fără comportamente autodistructive.

• Terapia psihodinamică de profunzime – poate ajuta în explorarea conflictelor inconștiente, a nevoii de suferință, a istoriei de traume precoce.

Abordările de natură psihodinamică pot facilita explorarea cauzelor inconștiente care stau la baza comportamentelor factițioase, încercând să aducă la suprafață conflictele nerezolvate din copilărie sau problemele de atașament.

7.3. Alte intervenții

• Managementul relației terapeutice:

Stabilirea unei relații de încredere și a unei alianțe terapeutice solide este esențială. Echipa medicală trebuie să acționeze cu delicatețe, evitând confruntările directe sau acuzațiile, care pot agrava rezistența pacientului la tratament.

• Contract terapeutic ferm: clarificarea obiectivelor, a limitelor etice, a așteptărilor;

• Psihiatrie: medicație pentru comorbidități (antidepresive, stabilizatori de dispoziție);

• Coordonare multidisciplinară: psiholog – psihiatru – medic de familie – asistență socială.

8. Evoluție și prognostic

• Prognosticul este rezervat, mai ales în cazurile cronice;

• Pot apărea complicații medicale grave din cauza autovătămării;

• Recăderile sunt frecvente, iar progresul este lent;

 Rezultate mai bune apar atunci când pacientul:

• Este conștientizat intr-o manieră blândă, dar clară, asupra comportamentului său;

• Primește o alianță terapeutică sigură și stabilă;

• Participă activ la terapia pe termen lung.

9. Elemente psihoeducative pentru pacient și familie

• Informații clare despre diferența dintre suferința reală și comportamentul autoindus;

• Validarea nevoii de atenție, dar găsirea unor canale sănătoase de exprimare;

• Încurajarea exprimării emoțiilor autentice și construirea unei identități pozitive în afara rolului de pacient.

• Datorită complexității tulburării, se recomandă o abordare integrativă, implicând psihiatri, psihologi, medici de familie și personalul medical de spital, pentru a asigura o monitorizare adecvată și pentru a preveni eventuale complicații medicale rezultate din intervenții inutile sau excesive

*Monitorizarea și managementul suplimentar al comorbidităților:

Tratamentele pentru tulburările de personalitate, depresie sau anxietate pot fi necesare pentru a trata și aceste aspecte conexe. În unele cazuri, medicația poate fi folosită ca suport în stabilizarea stării afective, deși nu există o medicație specifică pentru sindromul Münchhausen.

Concluzii

Sindromul Münchhausen reprezintă o provocare atât din punct de vedere clinic, cât și terapeutic, datorită naturii intenționate a simptomelor și a motivațiilor psihologice profunde care stau la baza comportamentului. Tratamentul se bazează pe o abordare multidisciplinară, axată pe psihoterapie, stabilirea unei relații terapeutice solide și gestionarea comorbidităților. Succesul intervenției necesită o colaborare strânsă între diverși specialiști și o înțelegere aprofundată a complexității acestor cazuri, pentru a oferi pacienților o cale spre o mai bună