Rolul atingerii în psihoterapie și sexterapie: Între conexiune profundă, limite etice și eficiență terapeutică

Introducere

Atingerea este una dintre cele mai primare și fundamentale forme de comunicare umană. Dincolo de cuvinte, atingerea poate transmite siguranță, empatie, acceptare și conexiune. 

În psihoterapie însă, această formă de comunicare intră într-un spațiu încărcat de complexitate, fiind guvernată de principii etice, granițe clare și considerații culturale și personale. Atingerea în context terapeutic ridică întrebări esențiale despre raportul dintre corp și psihic, despre încredere și vulnerabilitate, dar și despre riscul reactivării unor traume. 

În sexterapie, rolul atingerii este profund controversat, dar și cu mare potențial transformator. Studiile arată că atingerea adecvată poate reduce stresul, regla sistemul nervos și facilita procesele de coreglementare afectivă. Totuși, utilizarea atingerii în terapie necesită o înțelegere rafinată a contextului, limitărilor și implicațiilor etice. 

☆ In acest articol voi explora rolul atingerii în psihoterapie, respectiv sexterapie punând accent pe contextele posibile de utilizare, beneficiile terapeutice, limitele etice, contraindicațiile și reținerile profesionale.

1. Contexte în care atingerea poate apărea în psihoterapie

• Atingere ocazională și non-invazivă: o strângere de mână, atingerea umărului în semn de sprijin;

• Tehnici somatice integrate (ex. terapii corporale, EMDR, somatic experiencing);

• Sexterapie cu componentă corporală, mai ales în lucrul cu tulburări sexuale unde este implicată educația sexuală sau expunerea gradată;

• Terapia asistată de animale (atingerea animalului terapeutic ca formă de mediere afectivă).

☆ În sexterapie, atingerea devine o temă centrală chiar dacă nu este neapărat utilizată în cabinet. Ea este adesea explorată la nivel simbolic, educațional sau prin exerciții pe care clientul le face acasă, singur sau cu partenerul.

 Atingerea mai poate apărea în mod intenționat sau incidental în cabinetul terapeutic. Iată câteva contexte relevante:

• Atingerea de consolare sau sprijin: o strângere de mână în momente de doliu profund sau în cazul pacienților traumatizați poate fi percepută ca gest de solidaritate umană.

• Atingerea ritualizată: strângerea de mână la început sau sfârșitul ședinței, când este acceptată cultural și de ambele părți.

• Terapia somatică (ex: terapii bazate pe integrarea traumei somatice, cum ar fi SE – Somatic Experiencing sau terapia craniosacrală): aici atingerea face parte din protocolul terapeutic.

• Terapia cu copii sau persoane cu dizabilități: uneori, în joacă sau în procesul de sprijin fizic, atingerea poate apărea într-un mod reglementat.

2. Principii etice, deontologice și granițe profesionale

Atingerea este reglementată cu strictețe în majoritatea codurilor deontologice (APA, BDP, DGPs, COPSI etc.). 

Câteva principii esențiale:

• Consimțământul informat: orice formă de atingere trebuie precedată de clarificări și acord explicit. Așadar, consimțământul explicit, informat și revocabil este obligatoriu;

• Non-sexualitatea relației terapeutice: chiar și atingerile neutre pot fi interpretate eronat de către pacienți, mai ales în cazuri de transfer erotic. Deci, neutralitatea sexuală trebuie menținută – orice atingere percepută ca erotică e profund problematică;

• Evocarea traumei: în cazul pacienților cu istoric de abuz fizic sau sexual, atingerea poate fi declanșator de flashbackuri sau disociere. Se aplică principiul non-maleficienței – terapeutul evită orice gest care poate cauza disconfort, confuzie sau retraumatizare.

• Neutralitatea terapeutică: atingerea poate fi văzută ca o intruziune în spațiul personal și poate afecta alianța terapeutică. Terapeutul trebuie să aibă o formare specifică dacă folosește tehnici corporale;

În sexterapie, granița dintre abordările clinice și cele din terapia somatică erotică este delicată. În majoritatea modelelor academice (ex. ASSECT, DGSMP), contactul fizic între terapeut și client este contraindicat, chiar dacă unele școli alternative (ex. sexological bodywork) includ componente tactile în afara cadrului psihoterapeutic clasic.

3. Eficiența terapeutică a atingerii

În anumite contexte controlate, atingerea poate avea efecte terapeutice pozitive demonstrabile:

• Reglarea sistemului nervos: studiile din neuropsihologie arată că atingerea blândă activează nervul vag și contribuie la reglarea emoțională.

• Stimularea oxitocinei: această substanță este legată de senzația de încredere și apropiere, esențială pentru atașamentul securizant.

• Întărirea alianței terapeutice: în anumite culturi și relații terapeutice bine stabilite, o atingere simbolică poate consolida siguranța și încrederea.

• Validarea emoțională non-verbală: când cuvintele sunt insuficiente, atingerea poate semnala „sunt aici cu tine” într-un mod profund.

• Reduce nivelul de cortizol și crește oxitocina, facilitând atașamentul și încrederea;

• Poate regla stări disociative și facilita ancorarea în „aici și acum”;

• Sprijină coreglementarea emoțională în lucrul cu traume complexe.

• Mai ales în lucrul cu clienți cu tulburări de atașament sau traume precoce, anumite forme de atingere (de ex. tehnici din terapia craniosacrală sau constelațiile somatice) pot avea un rol integrator. Cu toate acestea, efectul depinde de calibrarea fină a intenției, contextului și relației terapeutice.

4. Contraindicații și rețineri

Există multiple situații în care atingerea este contraindicată:

• Pacienți cu PTSD, borderline, disociere sau abuz sexual în istoric.

• Pacienți cu dificultăți în delimitarea granițelor personale sau în confuzia rolurilor relaționale.

• Situații de transfer intens (erotic, parental, salvator).

• Terapeuți care nu au lucrat suficient cu propriile contratransferuri.

• Contexte culturale sau religioase în care atingerea este inacceptabilă.

☆Contraindicatǎ în caz de traumă sexuală: riscul de reactivare a traumei și a răspunsurilor de tip fight/flight/freeze;

• Cand este declanșator de transfer erotic sau sexualizat;

•  In relații terapeutice confuze cu granițe fragile, mai ales cu clienți dependenți afectiv sau cu tulburări borderline;

• Interzisă legal în unele jurisdicții sau tipuri de terapie (de ex. psihoterapia analitică clasică, terapia cognitiv-comportamentală în cadru strict);

• Când este greșit interpretată de aparținători sau alte instanțe externe (risc de acuzații).

5. Rețineri legitime ale terapeuților

• Multe cadre clinice se abțin complet de la orice formă de atingere, chiar și cele aparent nevinovate, din motive întemeiate:

• Riscul legal și de interpretare greșită: o acuzație de abatere poate compromite grav cariera terapeutului.

• Protejarea spațiului analitic: atingerea poate scurtcircuita procesele de simbolizare și reflecție.

• Evazivitate emoțională: unii terapeuți pot simți impulsul de a atinge pentru a evita disconfortul emoțional propriu în fața suferinței pacientului.

☆Terapeuții pot resimți ( în mod legitim) un disconfort justificat față de atingere, din:

• Teama de încălcări etice;

• Frică de acuze false sau interpretări greșite;

• Lipsa unei formări profesionale adecvate în lucrul cu contactul corporal.

• Propria istorie personală (de ex. traume nerezolvate).

6. Recomandari de bună practică pentru a menține un cadru terapeutic sigur

• Clarificarea limitelor la începutul terapiei;

• Reflectarea asupra transferului și contratransferului;

• Supervizarea constantă;

• Documentarea oricărei forme de atingere (inclusiv motiv, durată, reacție client).

În plus: 

• Formare specifică: terapeuții care lucrează în metode care implică atingerea (SE, terapie corporală, mindfulness somatic etc.) trebuie să aibă o formare riguroasă și supervizare.

• Claritate și transparență: orice intervenție corporală trebuie discutată, explicată, agreată si consimțită de pacient.

• Auto-reflecție continuă: analiza motivației proprii pentru folosirea atingerii este esențială.

• Documentare clinică clară: orice interacțiune fizică trebuie notată explicativ în fișa pacientului cu context, durată și motiv.

Concluzie

Atingerea, ca instrument psihoterapeutic în  sexologie/sexterapie, este un dublu tăiș: poate vindeca sau poate răni. În mâinile unui terapeut format, conștient și reflexiv, ea poate deveni o punte între corp și psihic, între izolare și atașament. În absența unui cadru clar, poate deveni însă un teren periculos, predispus la abuzuri, confuzii și regrese. De aceea, decizia de a include sau exclude atingerea dintr-un proces terapeutic trebuie să fie deliberată, etică și bine ancorată în nevoile individuale ale clientului și în formarea terapeutului.

Atingerea în psihoterapie nu este nici în mod automat benefică, nici în mod absolut periculoasă. Este un instrument subtil, cu potențial vindecător profund, dar și cu riscuri semnificative. Într-o relație terapeutică matură, clar definită, cu respectarea granițelor și cu o reflecție etică serioasă, atingerea poate deveni un gest simbolic cu încărcătură reparatoare. Însă absența atingerii nu anulează eficiența psihoterapiei – empatia, prezența autentică și cuvântul pot construi punți la fel de puternice între suflete.

Bibliografie si resurse:

☆Studii și articole științifice relevante

1. Guest & Parker (2022) –

Clinical Considerations Regarding the Use of Touch in Psychotherapy

~ Acest articol german explorează modul în care atingerea poate fi folosită în mod responsabil în psihoterapie. Autorii argumentează că atingerea poate facilita securitatea relațională, reducerea anxietății și stabilirea unei conexiuni emoționale autentice, mai ales în cazul clienților cu traume. În același timp, subliniază importanța clarității contractuale, a consimțământului informat și a reflecției etice constante din partea terapeutului.

2. Zur, O. (2007) – To Touch or Not to Touch

~ Zur deconstruiește mitul interdicției absolute a atingerii în psihoterapie. Lucrarea susține că atingerea, atunci când este aplicată într-un mod atent și conștient, poate avea efecte terapeutice pozitive: reglarea afectivă, întărirea alianței terapeutice, validarea experienței clientului. Sunt prezentate tipuri de atingere non-sexuală acceptabilă (ex: o strângere de mână empatică) și criterii etice pentru luarea deciziilor clinice.

3. Pinson, B. (2002) – Touch in Therapy

~ Acest studiu calitativ investighează percepțiile terapeuților orientați psihodinamic care au folosit atingerea în relația terapeutică. Rezultatele arată că atingerea poate consolida relația terapeutică în situații de regresie, vulnerabilitate sau doliu. Totodată, evidențiază riscurile transferului erogen sau regresiv și nevoia de supervizare atentă.

4. Schigl et al. (2022) – Körperliche Berührung in der Psychotherapie

~ Articol german care analizează ambivalența socială și profesională în jurul folosirii atingerii în terapie. Autorii propun un model de evaluare a riscurilor și beneficiilor, axat pe competența corporală a terapeutului, intenționalitatea intervenției și acordul clar din partea pacientului. Se atrage atenția asupra pericolului de reactivare a traumei în cazul atingerii neconsensuale.

5. Calmes et al. (2004) – The Use of Touch in Counseling

~ Lucrarea oferă un model de luare a deciziilor etice privind atingerea în consiliere. Se propun 5 categorii de interacțiune tactilă (consolare, ghidare, întărire, susținere afectivă și ceremonială) și sunt examinate implicațiile lor terapeutice. Modelul este bazat pe transparență, claritate a rolurilor și sensibilitate culturală.

☆ ⚖️ Ghiduri etice și reglementări oficiale

6. Principii etice BDP – Ethikrichtlinien für Psychologinnen und Psychologen

~ Ghidul etic al Asociației Psihologilor Germani prevede că orice formă de atingere trebuie să respecte demnitatea și autonomia persoanei. Se accentuează evitarea oricărei forme de manipulare, granițele clare între terapeut și client și principiul non-maleficenței. Relația terapeutică trebuie să se bazeze pe încredere, nu pe inducerea dependenței prin mijloace non-verbale.

7. IAHIP – The Place of Touch in Counselling and Psychotherapy

~ Asociația Internațională de Psihoterapie Umanistă explorează posibilitatea folosirii atingerii în contexte terapeutice sigure. Sunt descrise situațiile în care atingerea poate fi vindecătoare pentru clienți cu traume corporale (abuz, abandon, boală cronică). Ghidul avertizează însă că atingerea trebuie să fie întotdeauna negociată, justificată și documentată, pentru a preveni riscuri legale și etice.

🧠 Studii despre efectele fiziologice și psihologice ale atingerii

8. Field, T. (2014) – Touch

~ Lucrare de referință care analizează cercetările despre importanța atingerii în dezvoltarea copilului, relațiile sociale și sănătatea mentală. Field demonstrează efectele benefice ale atingerii asupra nivelului de cortizol, ritmului cardiac, atașamentului și dezvoltării cognitive. Cartea oferă dovezi neurofiziologice solide privind rolul atingerii în calmarea sistemului nervos autonom.[[

9. Cascio, Moore & McGlone (2019) – Social Touch and Human Development

~ Studiul oferă o sinteză a cercetărilor recente privind rolul atingerii (în context social)  în dezvoltarea afectivă și cognitivă. Autorii arată cum fibrele C tactile sunt specializate în procesarea atingerii afective (slow touch) și cum aceste senzații au impact asupra cortexului insular, zonei asociate cu empatia și autoreglarea emoțională.

10. Uvnäs-Moberg, K. (2003) – The Oxytocin Factor

~ Autoarea descrie efectele oxitocinei, hormonul atașamentului, eliberat în special prin atingere blândă și susținută. Cartea oferă dovezi biologice că atingerea reduce stresul, crește încrederea interpersonală și sprijină procesele de vindecare emoțională. Relevanța terapeutică este abordată indirect, prin analogii cu îngrijirea maternă și relațiile de sprijin.